Performanţa sportivă, ca rezultat superior obţinut într-o competiţie oficială, este condiţionată de o serie de factori, precum: capacitatea de efort a sportivului, nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice de bază: viteză, forţă, rezistenţă, capacităţi coordinative, mobilitate-supleţe, nivelul aptitudinilor psihointelectuale, psihoafective, psihoreglatorii voliţionale, nivelul tehnico-tactic.
     Capacităţile coordinative desemnează, generic, un complex de calităţi preponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent.
     În probele atletice de sărituri și mă refer aici la săriturile săriturile orizontale, lungime și triplusalt, tehnica mișcării este fundamentală pentru asigurarea unei performanțe optime.
Capacitatea de combinare și diferențiere a mișcărilor, capacitatea de ritm și tempo, echilibrul, orientarea spațio-temporală, sunt componente ale capacității coordinative determinante în biomecanica probelor de sărituri și implicit au o importanță decisivă în metodica învățării și perfecționării tehnicii acestora.
     Consider că o atenție sporită acordată dezvoltării capacităților coordinative, alături de celelalte calități motrice poate avea o influență majoră în creșterea performanțelor motrice în probele de lungime și triplusalt.

     În acest sens, utilizarea unor teste specifice pentru capacitatea coordinativă în selecția inițială sau pe  parcursul pregătirii sportive poate orienta mult mai eficient anumiți sportivi începători către aceste probe de sărituri și poate optimiza procesul de pregătire sportivă. Vă propun mai jos o serie de mijloace de evaluare a capacităților coordinative pe care eu, personal, le-am utilizat în activitatea mea.

     Astăzi există un număr mare de lucrări în care sunt propuse diferite teste pentru evaluarea capacităţilor coordinative în ansamblu, sau a segmentelor acestuia. Deci, pentru evaluarea capacităţilor coordinative, nu există o anumită metodă, criteriu sau test unic. Acest fapt este determinat de structura complexă a capacităţilor coordinative, dar şi de faptul că acestea din urmă se manifestă în combinaţie cu alte calităţi motrice.

     Iată de ce evaluarea nivelului de dezvoltare a capacităţilor coordinative, de regulă, se realizează prin intermediul unor baterii de teste, iar pentru aplicarea acestora trebuie să fie respectate anumite condiţii de execuţie. În continuare prezentăm testele selectate pentru evidenţierea diverselor forme de manifestare ale capacităţilor coordinative:

     a) Determinarea capacităţii de apreciere şi reglare a parametrilor dinamici şi spaţio-temporali a actului motric.

1) Sărituri la marcare (figura nr. 1)

Materiale: ladă de gimnastică (h = 90 cm), saltea, ruletă.

Sportivul stă pe ladă de gimnastică. La distanţa de 1 m, pe saltea, este marcată o linie (grosimea = 5 cm). Acesta, executând o săritură, trebuie să aterizeze cât mai precis după această linie (atingând-o cu călcâiele). După explicare şi demonstrare se acordă două încercări de control. Rezultatul (în cm) se determină după media devierii (din două încercări).

figura nr. 1

     b) Determinarea capacităţii de menţinere a echilibrului.

2) Echilibrul pe banca de gimnastică (figura nr. 2)

Materiale: o bancă de gimnastică (lungimea = 4 m, lăţimea părţii înguste = 10 cm), cronometru, o minge medicinală (2 kg). La distanţa de 1,5 m de la linia de start se plasează banca de gimnastică cu partea îngustă în sus. De partea opusă a băncii - mingea medicinală (2 kg). Sportivul în palma braţului drept are o minge. La comanda “start” sportivul aleargă pe partea îngustă a băncii până la mingea medicinală, o împinge cu talpă, se întoarce împrejur şi aleargă înapoi.

Rezultatul se determină după timpul (în sec.) de la linia de start şi înapoi. Exerciţiul nu se consideră executat dacă elevul schimbă poziţia corpului sau cade mai mult de trei ori. În locul unde a avut loc căderea, elevul trebuie iarăşi să se urce pe bancă şi să continue executarea. După explicare, demonstrare şi o încercare de probă se execută alta de control.

figura nr. 2

3) Testul pentru echilibrul dinamic (figura nr. 3)

Este foarte cunoscut, fiind utilizat deseori de cercetători. Acesta constă în parcurgerea de către subiect a distanţei de 7 m. pe linie dreaptă fără a vedea (legat la ochi cu o eşarfă). Iniţial subiectul se află înapoia liniei de plecare atingând-o cu vârfurile picioarelor, iar linia de parcurs prelungindu-se printre tălpile subiectului.

Subiectul memorează imaginea parcursului şi apreciază locul unde ar trebui să ajungă, şi anume cu vârfurile la linia de sosire, cu câte un picior de o parte şi de alta a liniei pe care trebuie să meargă, iar când spune că este gata i se leagă eşarfa la ochi şi subiectul pleacă.

Rezultatul se exprimă în centimetri şi reprezintă distanţa dintre tălpile picioarelor până la linia dreaptă pe care trebuie să se deplaseze subiectul. Se ia în consideraţie cel mai bun rezultat şi se măsoară distanţa de la linia ce trece printre tălpi până la linia de 7 m şi se notează cu “D” dacă subiectul se află în partea dreaptă şi cu “S” dacă se află în stânga (abaterea laterală). În urma testării obţinem date despre funcţionarea “analizatorului vestibular” (tendinţa de a devia spre stânga sau spre dreapta).

figura nr. 3

     c) Determinarea simţului de ritmicitate

4) Sprint în ritm propus (figura nr. 4)

Materiale: 11 obstacole mici (20 cm), cronometru, ruletă.

La început subiectul parcurge cu viteză maximă distanţa de 30 m cu precizie de 0,1 secunde. Apoi el parcurge iarăşi, cu viteză maximă distanţa de 30 m, în care se află amplasate cele 11 obstacole. Aceasta îl obligă să-şi aleagă un alt ritm de alergare.

Rezultatul se determină prin diferenţa dintre timpii celor două alergări.

		figura nr. 4

     d) Determinarea capacităţii de orientare în spaţiu.

5) Testul în pătrat (figura nr. 5)

Materiale necesare: ruletă, cronometru, cretă.

Se trasează pe sol un pătrat cu latura de 90 cm care se împarte în pătrăţele de 30 cm (9 pătrăţele), după care se mai trasează două de aceeaşi dimensiune, pe laturi opuse. Se cere sportivului ca din pătratul “0” să execute, conform numerotării, sărituri pe ambele picioare, cât mai rapid, în pătrăţelele respective, fără să omită un pătrăţel sau să calce liniile despărţitoare, până în pătratul "S" (sosire).

Se cronometrează timpul de parcurgere şi se înregistrează numărul de erori.

figura nr. 5

6) Testul pentru aprecierea distanţei (figura nr. 6)

     Acest test este asemănător cu testul pentru echilibrul dinamic. El constă în parcurgerea de către subiect a distanţei de 7 m. pe linie dreaptă fără a vedea (legat la ochi cu o eşarfă). Iniţial subiectul se află înapoia liniei de plecare atingând-o cu vârfurile picioarelor, iar linia de parcurs prelungindu-se printre tălpile subiectului.

     Subiectul memorează imaginea parcursului şi apreciază locul unde ar trebui să ajungă, şi anume cu vârfurile la linia de sosire, cu câte un picior de o parte şi de alta a liniei pe care trebuie să meargă, iar când spune că este gata i se leagă eşarfa la ochi şi subiectul pleacă. I se ia eşarfa de la ochi numai atunci când subiectul duce mâna la ochi să o ridice sau când anunţă că a ajuns. Se ia în consideraţie cel mai bun rezultat şi se măsoară atât distanţa de la vârfuri până la linia de sosire (y) şi se notează cu “-” dacă subiectul nu a ajuns până la ea şi cu “+” dacă subiectul a depăşit-o.

     În urma testării obţinem date despre funcţionarea “analizatorului vestibular” şi despre capacitatea de a aprecia corect distanţele. (subapreciere, supraaapeciere sau apreciere corectă). Aceleaşi inexactităţi de apreciere pot da însă şi o tendinţă a subiectului de inhibiţie (în cazul subaprecierii) sau de excitaţii (în cazul supraaprecierii).

     Pentru aplicarea cât mai corectă a testului trebuie ca linia trasată pe sol să aibă în lături şi la capătul ei un spaţiu cât mai mare, de cel puţin 4 m, pentru a elimina teama subiectului de a se ciocni de un eventual obstacol. Subiectul trebuie să fie şi să ştie că este însoţit de examinator la doi paşi în spate din aceleaşi considerente. Subiectul nu ştie lungimea distanţei pe care o are de străbătut, iar în timpul efectuării probei trebuie păstrată liniştea. Viteza de deplasare poate să difere.

figura nr. 6

 e) Determinarea capacităţii de coordonare a mişcărilor.

7) Testul Matorin (figura nr. 7)

Este un test de apreciere a coordonării generale şi constă în efectuarea unei sărituri pe ambele picioare pe verticală, cu o întoarcere cât mai mare.

Iniţial subiectul stă cu câte un picior de o parte şi de alta a unei linii trasate pe sol. După ce a efectuat săritura el trebuie să rămână pe locul unde a luat contact cu solul, fără a continua rotaţia pe sol. Se trasează o linie printre tălpile lui şi paralelă cu aceasta.

Unghiul se măsoară cu ajutorul unei busole în grade sexazecimale. Subiectul poate lua în aer orice poziţie care consideră că-l avantajează. Se fac trei sărituri spre stânga şi trei spre dreapta. Se ţine cont numai de cea mai bună săritură.

Scara de apreciere şi evaluare calitativă va fi:

• 180º - 270º calificativ suficient (S)
• 270º - 360º calificativ bine (B)
• peste 360º calificativ foarte bine (FB)

figura nr. 7

Vezi materialul în format PowerPoint aici